Este Romantismul un tabu ? Este de prost gust să fii romantic sau e de-a dreptul mercantil ?

Recitalul nostru din data de 2 martie de la Tecuci, primul din seria ROMANTIC TABU, are în program trei sonate pentru violoncel și pian:

ROMANTIC TABU

2 martie 2024, Ateneu Tecuci, ora 18.00

THIBAULT SOLORZANO & ANCA ELENA

Program

Frédéric Chopin (1810 - 1849)

Sonata op. 65 în sol minor pentru pian și violoncel (1846-1847)

Allegro moderato

Scherzo, Trio

Largo

Finale. Allegro

George Enescu (1881 - 1955)

Sonata op. 26 no. 1 în fa minor pentru pian și violoncel (1898)

Allegro molto moderato

          Gabriel Fauré (1845 - 1924)

         Sonata op 117 în sol minor pentru violoncel și pian (1921)

         Allegro

         Andante

         Allegro vivo

Pe măsură ce pregătim acest program, motivațiile care vin în sprijinul lui devin tot mai numeroase: pe 1 martie se împlinesc 214 ani de la nașterea lui Frédéric Chopin, în 2024 este comemorat Gabriel Fauré – 100 de ani de la moarte. Mai mult, pe măsură ce avansăm în studiul acestor sonate, realizăm că istoria se repetă uneori și că acest recital trebuie dedicat victimelor războiului din Ucraina.

Sonata de Frédéric Chopin, compusă în 1947, în plină perioadă revoluționară, deși extraordinar de elaborată, surprinde acest patriotism polonez în fața ocupației străine. Este o sonată a războiului în care se perindă, printre tunuri și obuze, amintiri, speranțe, lacrimi și sacrificiul până la moarte.

Sonata a II-a de Gabriel Fauré s-a constituit în jurul părții mediane, un marș funebru apăsător. Părțile I și III, în ciuda liniilor clasice și austere, sunt tributare unui spirit impresionist al epocii aducând diverse imagini sau gesturi familiare care trec pe lângă noi: voaluri în bătaia vântului, un copil care aleargă după o minge, un pescăruș care aterizează pe catargul unei bărci cu pânze, promenadă pe faleză, rochii și umbrele colorate... Totul se perindă cu viteză, ca într-un film mut, fiind adunate sute de imagini în doar douăzeci de minute de muzică.

Dacă primele două sonate au fost compuse spre sfârșitul vieții celor doi mari compozitori, prima sonată pentru pian și violoncel de George Enescu este, din contra, o lucrare de tinerețe, și încă una de maestru. În ciuda influențelor ușor recognoscibile din Wagner, Bach sau Brahms, pe alocuri se anunță rafinamentele armonice de mai târziu sau sferturile de ton. Prima sa parte, Allegro molto moderato, se dovedește a fi construcție uriașă, stabilă în arhitectura sa gotică, luminată de spectrele trecutului.

În concluzie, vă așteptăm cu drag !

À la roumaine

 

Aseară am cântat la Tecuci și am realizat că dacă este un lucru care să țină oamenii legați în aceste vremuri, acela este cultura. Cum poate rezista această țară fără să fie fărâmițată în mii de bucățele? Acest lucru se întâmplă pentru că încă există o conștiință comună a lucrurilor care ne leagă, a acelora care simbolizează ceva pentru noi. Ce simboluri comune mai pot exista în epoca globalismului? Din pacate foarte puține. Când acestea își vor pierde amintirea în sufletul oamenilor, această minunată patrie va fi sfâșiată de propria deșertăciune.

Mi-au venit toate acestea în cap la Tecuci după o discuție cu organizatorul Ateneului din Tecuci, domnul Eugen Doru Pelin. Discuția cu dânsul a gravitat în jurul Unirii din 1859, a rolului Ecaterinei Conachi în reușita unioniștilor. La Tecuci domnia sa a reușit să construiască un Ateneu în care au loc săptămânal concerte și în care aduce nume de prestigiu. Într-o țară în care artiștii sunt lăsați de izbeliște iar casele memoriale se prăbușesc la propriu, un particular construiește o sală de concert într-un oraș mic, despre care ai putea spune că nu mai are viitor. Și cu toate acestea, ceea ce reușește cu aceste concerte este să țină o comunitate unită și să planteze în sufletele acestor oameni speranța. Ceea ce nu e puțin lucru.

Domnul Pelin este rusofil, având o mare admirație față de muzicienii ruși. Eduard Kunz cântă gratuit în această sală, dar această tendință poate fi trecută cu vederea în contextul implicării anemice a statului român în tot ceea ce înseamnă cultură.

Aseară am cântat Sonata a II-a pentru violoncel și pian de George Enescu în Do major, trei piese compuse de Anca Elena și Thibault Solorzano, încheind programul cu “Tescani” de Johnny Răducanu. În preajma Zilei Francofoniei am cântat cu emoție un program românesc, fiind recunoscătoare pentru tot ceea a Franța și limba franceză a însemnat pentru muzicienii români, un spațiu cultural care continuă să inspire și astăzi și care ne-a dat conștiință de sine.

Sunt primele impresii în urma primului concert Duotonina într-o sală de concert, pe un pian Bechstein vechi, cu un public cald și o nostalgie a vremurilor de înalt entuziasm patriotic. Mulțumim!

 

Analfabetism funcțional 42%

Am citit de curând știrea că proiectul „România educată” dorește să diminueze acest procent uriaș al celor care nu pot înțelege ceea ce citesc, cu efecte distructive pe termen lung a societății.

Fenomenul este cu atât mai îngrijorător cu cât un număr foarte mare de elevi au medii peste 8.50.

Câteva mici observații:

1.Acest procent este doar vârful icebergului. Copiii nu înțeleg ce citesc pentru că societatea în general nu citește. De ce nu se citește ? Pentru că... lipsă de timp, sclavie modernă, condiții economice precare, etc. Există o lipsă de spirit ludic în societatea noastră, spirit care să ne îndemne să citim, să mergem la concerte sau să practicăm hobby-uri. Suntem consumeriști și mult prea serioși, în control, atitudine invers proporțională cu imaginația necesară descifrării unui text. Vrem soluții gata fabricate și testate la toate problemele, libertatea de a le găsi ni se pare pierdere de vreme.

2.Minciuna sistemică, în care fiecare profesor este obligat să genereze perfomanță, o cerință bună în spirit și coruptă în practică. La clasă lucrurile sunt mușamalizate în mod voit din dorința de a demonstra performanța fiecărui profesor. Practic, acesta are un portofoliu în care își adună diplome sau alte activități care îl validează profesional. În acest fel, concursurile au ajuns mai numeroase decât firele de nisip, iar diplomele curg încă din primele clase. Este o goană după performanță care scade standardul mediu din clasă. Din proprie experiență por spune că pregătirea pentru competiție este diferită de cea pe termen lung. Că există performanță la clasele primare, la gimnaziu, la liceu sau universitară, depinde pe care o țintești. Dar sistemul și societatea se grăbește, prin profesori, apasă piciorul pe accelerație, ridică ștacheta cât poate de mult, cu riscul de a arde etape și de a ignora rezultatele pe termen lung. Contează rezultatul imediat, antrenamentul pentru concurs și nu deprinderea de a gândi care nu e foarte spectaculoasă și e destul de discretă. 

Procentul de 42% analfabetism funcțional nu mă miră. La o lecție de instrument această situație este vizibilă. Singur, în fața pianului, un copil nu poate minți, nu se poate ascunde după coleg. De mulți ani observ că există mari dificultăți de gândire în general. Un copil căruia i se explică o chestiune, nu o poate aplica într-un loc similar, sau o notă citită corect nu este ținută minte. Sau cazuri mai grave în care un copil cu aptitudini muzicale nu înțelege care este stânga / dreapta, sus / jos, nu asociază dreapta cu sus și stânga cu jos, etc. Încerc să trec peste dezamăgirea mea ca profesor și încerc să înțeleg ce se întâmplă. Știu că, până la a cânta și a fi educat, un om în general are anumite nevoi de bază care se cer a fi împlinite.

Mulți copii au parinții plecați la muncă în străinătate. O altă variantă este aceea în care mulți părinți au un program de așa natură încât efectiv își abandonează copiii în sarcina școlii, cu variantele unor cursuri extra-curriculare. Foarte mulți consideră că un copil nu trebuie să se plictisească și îi impun un program de opt ore pe zi, timp în care ei sunt la serviciu. Este o formă de cruzime, de abandon, ba mai mult, o formă de control cu rezultate dezastruoase asupra inteligenței acestuia.

Se pune totodată problema sănătății acestora. S-au făcut studii care demonstrează efectele nocive ale poluării asupra inteligenței copiilor. Ca să o parafrazez pe Greta Thunberg, despre ce educație putem vorbi atâta vreme cât planeta noastră este în pericol de moarte ? Ar însemna să ne păcălim, să refuzăm evidența.

Dincolo de toate aspectele, nu există decât o evidență: atâta vreme cât România își abandonează copiii, femeile, bătrânii, bolnavii, își vinde pădurile, își distruge cultura și acceptă plagiatorii, baza noastră morală este putredă. Orice altă discuție despre progres în educație devină nulă.

În 2005 îmi dădeam definitivatul... Învățasem o vară întreagă. S-au organizat niște cursuri la care m-am dus, s-au făcut niște chete pentru supraveghetori, totul părea sub control în privința promovării. Pentru cadouri nu am dat bani, cărțile recomandate ca bibliografie le-am cumpărat pentru că mi s-au părut interesante. La examenul scris nu am fost decât trei sau patru care au scris fără să copieze, în rest toți aveau foi sub bancă.
Mi se părea oarecum degradant să faci asta profesor fiind. Le-am găsit scuză că aveau familii și nu avuseseră timp să învețe. Apoi, la afișarea rezultatelor, m-am regăsit într-un lung șir de nota șapte. Probabil că lucrarea mea nu a diferit foarte mult de cea a celor care au copiat. Mai erau câțiva de zece în față, probabil a celor care au cotizat individual. Cu un an înainte fusesem sfătuită de o colegă profesoară de geografie întâlnită întâmplător să „aranjez” astfel încât să iau zece. Am fost prea indolentă ca să iau în serios sfatul dânsei.
Apoi, la rândul meu, am supravegheat la bacalaureat. Aceleași chete, același copiat. Într-un an, de banii primiți mi-am luat Borges. Printre colegii mei de supraveghere s-au numărat profesori de chimie, religie, mulți cu situație materială precară. O profesoară de religie își împărțea viața între școală și munca la câmp...
Între timp, hăhăiala elevilor din liceu devenea tot mai agresivă, probabil că se distrau gândind cât e de ușor să cumpere pe profesori. Am plecat din sistem cu câteva luni înainte de a fi introduse camerele de supraveghere la bacalaureat.
Nu-mi pare rău că nu m-am adaptat la realitate, asta mi-a dat o mare independență de mișcare. Practic, am fost scutită de gestul penibil de a mă agăța de posturi. Însă notele de șapte pe care le-am primit mi-au zdruncinat încrederea în mine, după cum probabil că au făcut-o și cu alții, mi-au zdruncinat încrederea în bine și în sens. A trebuit să intru să intru în contact cu sistemul austriac / german pentru a-mi restaura aceasta încredere...

Manelele si noi

Suntem in plina dezbatere a manelelor... Cate patimi au putut sa nasca acesti cantareti din lumea a treia a muzicii! Cat am stat in Belgia am avut ocazia sa vad cum muncitorii refulau in alcool si manele umilintele inerente statutului de imigrant. Maneaua era consumata la modul fizic, ca un agrement, pe post de seminte, acompaniind discutii incinse. Adesea petrecerile respective sfarseau cu bataie.

Am dat o cautare pe Youtube... I-am gasit pe sentimentalul Adi Minune, cu progresii armonice amintind de barocul italian, pe cinicul Adi de la Valcea, cu influente disco, pe Nicolae Guta filozofand in «Ma bate vantu-n fata», pe Jean de la Craiova cu influente pop, pe Florin Salam in «Sunt o bomba nucleara» si «Am norocul scris in frunte». Probabil ca in lumea lor, a manelistilor, Salam e cantaret de top la petrecerile cu politicieni corupti, interlopi sau politisti. L-am lasat pe Costi Ionita la sfarsit pentru ca e singurul care ar putea fi numit muzician. E singurul care nu are acel pattern ritmic cu mesajul subliminal «da si mie un leu...»

Nu pot sa descriu maneaua decat comparand-o cu «Rapirea din Serai» din zona artelor plastice. Pentru multi scena poseda dramatism, detaliile sunt fin pictate iar culorile pur si simplu fascinante!... Pentru multi, acest tablou satisface nevoia de frumos. Pentru acestia, arta e ceva care trebuie sa produca satisfactie. E o chestie de confort, muzica fiind impinsa la nivelul nevoilor primare. Ii sade bine alaturi de o friptura si o partida de sex. E o cadere prin definitie.

Avand acest punct de plecare, orice discutie despre aspectele pur muzicale cade. Pentru ca muzica, si arta in general, sunt mai mult decat maiestrie tehnica. Ele reprezinta valori, varfuri de iceberg ale unei comunitati.

Manelele reprezinta muzica comunitatii rrome din ultimii douazeci de ani, e revansa acesteia in fata unei societati rasiste si manifestarea puterii simbolizate de bani. Chiar daca nu reprezinta starea spirituala a acestei natii, maneua vorbeste clar despre cine e la putere. Este muzica de casa a politicienilor, e jurnalismul lor intim. E ceea ce doresc politicienii sa ascunda. E raspunsul la o alta parte a societatii crispata de snobism.

Acum, ca sa revin cu picioarele pe pamant, discutia a pornit de la prezenta acestui gen de muzica in Gala Premiilor Gopo, prezenta justificata de tematica unor filme din festival. Decizia regizorului galei este, din punctul meu de vedere, profesionala si admirabila. Faptul ca publicul a sarit revoltat nu demonstreaza decat gradul lui de superficialitate si de imaturitate. E aceeasi discutie care confunda obsecenitatile dintr-un text cu valoarea lui literara. E reactia unui copil care vede pentru prima oara o imagine proiectata pe un ecran de cinema si vrea sa o atinga. Cred ca regizorul ar trebui sa marcheze dezbaterea aceasta la capitolul glorie, o glorie contestata si autentica, una care face istorie. In mod sigur a fost constient de aceste sensibilitati ale publicului pe care nu a facut decat sa il provoace, ca orice artist autentic.

Despre memorare

Zilele acestea s-a tot vorbit de memorare în condițiile Simulării pentru Evaluarea Națională. Atitudinea este una de respingere. Memorarea este privită de elevi ca fiind o corvoadă ineficientă, ale cărei rezultate se vor pierde foarte ușor. Elevii vor ca școala să pună accent pe competențe, pe dezvoltarea creativității și a gândirii critice.

Întrebarea care îmi vine în minte este: cum poate cineva să zboare fără avion? Mai poate cineva spera că singură fantezia îl poate face să se depășească sau are nevoie de niște mijloace, oricât de modeste?

De multe ori mi se întâmplă să învăț pe dinafară cu elevii repertoriul pentru examen. Nu credeam că așa ceva este posibil, nu știu dacă este corect să îi privez de propria experiență a învățării, dar nu am găsit altă soluție din exasperare in fata lipsei lor de memorie muzicală. Cum procedez? Simplu. Pun textul în față și le arăt cum l-as memora eu. În felul acesta îmi fac un serviciu antrenându-mi propria memorie. Iar ei învață prin mimetism aproape instantaneu. Repet, nu știu cât este de corect să-i privez de o luptă. Dar am constatat că ei nu doresc să lupte. Aceasta este soluția forte. În cazuri în care dispun de timp, memorarea e sinonimă cu actul predării. Le descompun piesa studiată în cele mai mici particule, încercând să descoperim împreună ceva. E un efort care înglobează cunoștințe de istoria muzicii, teorie, forme, armonie prin prisma interpretului. În cele din urmă, fără participarea acasă a elevului pe repertoriul studiat, rezultatul va fi mediocru, spre frustrarea mea. Inutil să mai spun că ceea ce fac la lecție păstrează foarte puțin din tiparul cu care eu am fost obișnuită în școală. Pe vremea mea, profesorii erau pe jumătate zei care se arătau foarte puțin dar de care îți era foarte teamă.

În fond, memorarea ar trebui să fie ușoară, o ultimă etapă a unui proces de cunoaștere, una de eliberare de textul scris, un sumum care să înglobeze cunoaștere, creativitate, afectivitate și joacă. Ceea ce nu pot eu să înțeleg este felul în care ei se opun unui antrenament al minții, felul în care își fac deservicii printr-o atitudune negativistă fiind convinși că într-o lume mai bună s-ar descurca de minune. Cum se opun drumului spre creativitate criticîndu-l că îi obosește.

Ca să concluzionez, memorarea în sine nu poate fi nici bună, nici rea. Nu e nici început de drum, nici sfârșit. Important este ceea ce investim în ea. Dacă o privim ca pe un mijloc de ridicare, sau, dimpotrivă, de îngropare.

Adeverința

Duduia: Să lăsăm gluma. Unde e lista adevărată?

Tinerii: Asta e lista!

Duduia: Și cine a făcut-o?

Voci din toate părțile: S-a scris dimineață la prima oră. Cine a sosit primul a scris-o. La patru dimineața.

Tinerii: Puteți să întrebați mai departe... Puteați să fi venit aici măcar la șase...

Un bărbat cu căciulă de miel: Eu spun să ne așezăm pe trei rânduri și să așteptăm în ordine, nu așa, să ne călcăm în picioare.

Tinerii (în bătaie de joc): Așa, să facem ordine, ia să nu ne mai jucăm! Treceți la rând!

Bărbatul cu căciula: Să auzim și noi numerele alea. Toată lumea se îmbulzește și nu se aude nimic.

Voci: Mai tare! Vă rugăm mai tare!Vrem să auzim și noi numerele!

Duduia: Vă rog să nu vă mai împingeți, aveți loc destul.

Femeie: Ce număr? Liniște! Vrem să auzim!

Bărbatul cu căciula: Haideți să ne așezăm pe trei rînduri!

Vocea cuiva care citește în față: O sută douăzeci și patru, o sută douăzeci și cinci, o sută douăzeci și șase. O sută douăzeci și șase este?

Bărbatul cu căciula: Dumneata ce număr ai?

Un bătrânel: O sută optzeci.

Bărbatul: Atunci dă-te te rog mai în spate și lasă-i pe cei numere mici în față.

Un bătrânel: Da´ cum, eu nu-i las? Poftim, să vină!

Tinerii: Hai, eliberați locul, faceți ordine! Mamaie, hai, ridică-te! De dimineață stai acolo și până la două sute mai ai.

O bătrână de optzeci de ani așezată pe calorifer: Ia mai tăceți o dată, dracilor! Nu vă mai tace gura aia!

Tinerii: Ha-ha!

Bătrâna: Când ți-oi trage una peste bot, n-ai să te vezi! Diavoli! Fire-ați voi să fiți!

Bărbatul cu lista: O sută treizeci și opt! O sută treizeci și nouă! Dumneavoastră ce număr aveți?

A.: O sută patruzeci și șase.

Bărbatul: Ia să vedem... O sută patruzeci! Este o sută patruzeci?

Voci din spate: Nu auzim, vrem și noi să auzim...